Spre mirarea generală, trenul a ajuns în gară cu
aproximativ zece minute mai devreme, ceea ce a creat
imediat, în sălile de aşteptare şi de-a lungul peroanelor,
un fel de panică fără ţintă. Se ştia, desigur, ora exactă
când călăul va sosi în oraş, dar nimeni nu se aştepta ca
trenul să vină mai devreme cu zece minute decât cifra
înscrisă pe graficele feroviare.
De la gară, călăul a plecat spre hotel pe jos.
Dacă e să fim sinceri, nici nu avea altă alternativă, din
moment ce toţi taximetriştii o şterseseră din piaţa gării.
Putea să ia un tramvai, s-au gândit unii, după aceea,
dar şi-au dus repede mâna la gură, speriaţi de prostia
lor: cum i-ar fi stat unui călău să meargă cu tramvaiul,
înghesuit de ceilalţi, printre picioare şi sacoşe de
gospodine ?!…
Nu, omul a procedat corect.
Văzând că nu e nici un taxi, a pornit-o pe jos către hotel.
Destul de iute, trotuarul pe care mergea s-a golit de
oameni. Grupaţi pe trotuarul de vizavi, mergeam paralel
cu el şi îl comentam cu însufleţire.
Cea mai puternică impresie a făcut-o pălăria călăului:
imensă, cât roata carului, era atît de largă încât semăna
cu o umbrelă deschisă.
Iar călăul arăta exact aşa cum îşi închipuiseră toţi că
trebuie să arate un călău: înalt, solid şi impunător, cu
ochii mici, burtă, mustaţă şi faţa rotundă.
Era, cel puţin în privinţa înfăţişării, un călău perfect.
Omul mergea fără grabă spre hotel, legănîndu-şi pe lîngă
corp braţele lungi. Pelerina închisă la culoare îi flutura
pe spate, pălăria stătea bine înfiptă pe cap, ochii mici
priveau viclean înainte.
El mergea pe un trotuar, noi eram pe celălalt.
Deodată, cineva, chiar lîngă mine, a şoptit: dar nu are
bagaj! Imediat, ne-am dat seama de grozăvia situaţiei:
călăul sosise în oraş cu mîinile goale!
Acum, sincer, nu ne-am fi aşteptat să-l fi văzut cărând
după el o secure împachetată, da’ măcar o periuţă de
dinţi, un prosop, acolo, o pijama sau o pereche de papuci
tot trebuia să fi avut cu el…
Dacă ploua?, dacă se stârnea din senin o vijelie şi-i
smulgea pelerina ori îi murdărea pantalonii de noroi?
Să n-ai tu un schimb, două cu tine, pentru orice
eventualitate ?
Pe chestia asta ne-am mirat îngrozitor, mult mai mult
decât din cauza pălăriei.
Vă dau cuvântul meu că n-am ştiut ce să credem.
Ciudat călău! Ce obiceiuri bizare! Başca meseria, care nu
e de găsit pe toate drumurile! Dar, în fine, asta e: călăul
venise în oraş cu mîinile goale… Trebuia, vrând-nevrând,
să o înghiţim şi pe-asta.
Înainte de a intra pe uşa hotelului, călăul s-a întors
către noi şi ne-a privit. A stat multă vreme nemişcat,
cercetându-ne pe fiecare în parte. Sub privirea lui
îngheţată, ne-am făcut mici şi am început să plecăm care
încotro.
Călăul nu s-a mişcat de-acolo pînă ce piaţa nu a devenit
pustie.
Şi în vreme ce mergeam îngîndurați spre casă, aceeaşi
voce, sau poate alta, a spus: da’ oare de ce-o fi venit
călăul tocmai în orăşelul nostru?
Atunci, ţin minte bine, s-a declanşat, cu adevărat, panica.
BILL
