Pentru un operator CNC, un lucrător în construcții, un vânzător la chioșc ori un barman, lucrurile sunt clare și simple. La fel ca și pentru un bugetar. Toți aceștia vin la serviciu la ora de și pleacă spre casă la ora de. Program bătut în cuie, muncă de rutină. Cu totul altfel stă situația în cazul celor cu studii superioare, care lucrează în mediul privat. Ca angajați, nu ca asociați ori patroni. La ei, problema se pune cu totul altfel, e vorba de o strategie extrem de parșivă a angajatorilor… Multinaționalele au introdus-o, cu ceva ani în urmă, firmele autohtone au preluat-o, strategia s-a generalizat. Angajatul, mai vechi sau mai nou absolvent de facultate, e momit cu salarii peste medie, bonusuri de performanță și alte diverse avantaje. E foarte încântat, în momentul semnării contractului. Și o perioadă după debut, muncă lejeră, câștiguri mulțumitoare, respectivul, adică proaspătul angajat, e convins că i-a pus Dumnezeu mâna-n cap. Perioadă ce diferă de la firmă la firmă. Dar nu se întinde pe mai mult de patru luni.
Apoi, vine o sarcină în plus. Pe aceiași bani. Nicio problemă, își zice angajatul, care, fără să știe, s-a transformat deja într-un animal de povară. Oricum, o cam bătea în cap pe la serviciu. Unul de la distanță, adică de acasă. Mai vine una, nu-și face griji, urmează altele, nu se mai poate încadra în orarul de lucru. Canci mărire de salariu, dar nu mai muncește doar cele opt ore stabilite prin lege. Ci, din ce în ce mai mult. Ajunge să nu mai aibă timp de nimic altceva, în afară de somn…
Cu ceva ani în urmă, am cunoscut o familie tânără, amândoi corporatiști, tocmai își cumpăraseră o vilă în una din suburbiile Iașului. Fiecare dintre soți avea propria mașină, lucrau (probabil lucrează și acum) în Palas. De cele două fete, doi, respectiv patru ani, avea grijă soacra bărbatului. Câștigau nu bine, foarte bine. Dar aveau un singur și mare of: „Mă trezesc la ora 7.00, beau cafeaua, iau micul dejun. În grabă maximă, trebuie să mă spilcuiesc, să fiu înțolit cât mai prezentabil, la ora 8.00 e musai să ies din casă. Traficul. Ajung pe la 9.30 la serviciu, am o oră pauză de masă, nu pot mânca altceva decât fast-food. Nu pot veni cu gamela la firmă. M-aș face tare de râs în fața celorlalți. Ies de la birou la ora 19.00. Dacă nu intervine ceva. Ajung acasă la 20.30, în cel mai fericit caz. Rupt de oboseală, nu-mi mai trebuie nici cină, o doză de bere și la somn. Pur și simplu, nu-mi văd fetele crescând, nu mă pot juca cu ele, nici nevastă-mea, în ritmul ăsta o să le devenim niște străini. În weekenduri, lenevim în pat, ne uităm la filme și dormităm. Asta e viața de corporatist! ”, îmi povestea tânărul…
Mai țineți minte cazul cu fătuca aia de vreo 30 de ani, care a murit de epuizare, cu capul pe tastatură? Tot corporatistă. Mai nou, și firmele autohtone au adoptat această strategie. Te îmbie cu niște salarii frumușele, mașină, laptop și telefon de serviciu, bonuri de masă, bonusuri de performanță, cum spuneam, o vreme ți se pare c-ai ajuns în Rai. Apoi începe. Din ce în ce mai mult. Până ai de ales doar între două opțiuni. Muncești ca să trăiești, să câștigi suficienți bani pentru a te bucura de plăcerile vieții, mai multe ori mai puține, în acest caz pleci de acolo precum săgeata din arc. Sau trăiești ca să muncești, nu mai ai viață personală și, câteodată, mai mori cu capul pe tastatură?
Fiecare este liber să aleagă. Formularea „forță de muncă” este o aberație. Nu asta vindem patronilor, ci timpul nostru. Care nu poate fi recâștigat…
Marcel
